Sfintii ocrotitori ai parohiei

Sfantul Calinic de la Cernica

S-a născut în data de 7 octombrie 1787, în Bucureşti, în suburbia Sântul Visarion, uliţa Lefterescu. Părinţii săi erau de condiţie mijlocie, pe nume Antonie şi Floarea Antonescu. Din Botez, pruncul a primit numele de Constantin, naşă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soţia Banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Enăchiţă Văcărescu. Mai târziu, mama Sfântului ierarh se va călugări la mânăstirea Pasărea, devenind schimonahia Filofteia, mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833. Constantin a fost astfel de mic crescut într-un mediu creştin, sub ochiul veghetor al unei mame evlavioase şi iubitoare de copii, în cinstirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. La vârsta potrivită, el a fost dat de către părinţi la şcolile române ce se aflau atunci în Bucureşti, unde a învăţat şi limba greacă. Urmând unei chemări lăuntrice, tânărul Constantin îşi va lăsa casa şi părinţii şi va intra, la vârsta de 20 de ani, ca frate la mânăstirea Cernica. Aici era fusese dus de mic de mama sa, care preţuia în mod deosebit pe stareţul Gheorghe şi ucenicii săi. La intrarea în mânăstire, Constantin va fi primit de stareţul Timotei, care l-a încredinţat spre ascultare încercatului duhovnic Pimen. În scurt timp, el va câştiga iubirea şi admiraţia călugărilor, prin virtuţile sale duhovniceşti. La data de 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin va fi tuns călugăr, sub numele de Calinic, iar după o lună va fi hirotonit ierodiacon în biserica Sfântul Nicolae de la cernica de către mitropolitul cărturar bulgar Sofronie al Vraţei, care era atunci refugiat la Bucureşti. Astfel, tânărul ierodiacon a adăugat nevoinţe peste nevoinţe, încât se spunea despre el că nu dormea întins pe pat, ci aţipea puţin, aşezat rezemat cu mâinile pe un scaun, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată. În 1812, împreună cu duhovnicul său, Pimen, Sfântul Calinic a fost trimis în Moldova pentru strângerea de ajutoare în vederea reparării bisericii Sfântul Nicolae, care se stricase la cutremurul din 1802. Cu acest prilej el a putut cerceta mânăstirile care aveau rânduiala Cuviosului Paisie. La scurtă vreme după aceasta, duhovnicul său va pleca la Athos, iar Sfântul Calinic va rămâne sub îndrumarea Părintelui Dorotei. În anul 1813, când mulţi preoţi muriseră de ciumă, Sfântul Calinic a fost hirotonit preot, împotriva voinţei lui, în biserica din mahalaua Batiştei, şi a primit sarcina de a fi duhovnicul şi marele ecleziarh al mânăstirii Cernica.[3] În calitatea sa de duhovnic el era cercetat pentru sfat şi mângâiere de mai toţi părinţii şi fraţii, dar şi de lume din afara mânăstirii, chiar şi mitropolitul de la acea dată, Nectarie. În acest fel, deşi tânăr, Sfântul Calinic ajunsese, de fapt, cârmuitor peste mănăstire şi povăţuitor sufletesc al vieţuitorilor ei, deoarece bătrânul stareţ, Dorotei, îi încredinţase conducerea tuturor treburilor mânăstirii. Îmbătrânind, stareţul Dorotei dorea să-l lase în locul său pe Pimen. De aceea îl va trimite pe Sfântul Calinic la Athos, împreună cu un alt monah, Dionisie, care cunoştea limba turcă, pentru a-l aduce pe Pimen la Cernica. Obştea mânăstirii însă nu l-a privit cu ochi buni pe Pimen, deoarece silise pe călugări la o viaţă prea aspră. În această situaţie, a trebuit să se facă alegere de stareţ, iar întreaga obşte l-a ales pe Calinic. Astfel, la o vârstă de nici 30 de ani, în 1818, la numai 11 ani de la intrarea în mânăstire, Sfântul Calinic va deveni stareţul marii mânăstiri bucureştene, având asupra sa o grea povară de purtat. Însă el s-a dovedit a fi nu numai un bun povăţuitor sufletesc, ci şi un neîntrecut organizator, deoarece în mai puţin de doi ani a reuşit să ducă la bun sfârşit lucrările de restaurare şi pictură ale bisericii Sfântul Nicolae, din ostrovul cel mare de la Cernica, înzestrând-o cu toate cele de trebuinţă. Pentru aceste mari calităţi ale sale, mitropolitul Dionisie Lupu îl va cinsti pe Sfântul Calinic, în 9 aprilie 1820, cu vrednicia de arhimandrit. Cum conducerea mânăstirii punea diferite probleme, Sfântul Calinic a încercat de la început să impună ordine şi disciplină duhovnicească, alcătuind în scris povăţuiri clare şi cuprinzătoare; totodată el s-a îngrijit de înfiinţarea unei biblioteci, care să cuprindă cele mai însemnate cărţi de cultură teologică şi zidire sufletească, iniţiind un curent cărturăresc printre monahii cernicani. Dar cea mai însemnată lucrare a sa a fost zidirea bisericii cu hramul Sfântului Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă, între anii 1831-1832, refăcută tot de Sfântul Calinic în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. În 1846, neobositul stareţ a început să construiască biserica mânăstirii Pasărea, iar un an mai târziu aceasta va fi sfinţită. Tot prin grija lui s-a mai ctitorit şi mânăstirea Ghighiu, da lângă Ploieşti. Astfel, Sfântul Calinic dădea dovadă şi de o rară măiestrie de constructor, el singur întocmind planurile bisericilor pe care le construia. Oriunde ajungea, în jurul lui răsăreau cu repeziciune biserici şi mânăstiri, astfel că timp de 31 de ani, cât a condus mânăstirea Cernica, a făcut din aceasta un colţ de Rai, o mică grădină a Maicii Domnului, strălucind de lumină şi pace, de rugăciune în smerenie şi în muncă, de milostenie. Ucenicii săi mărturiseau că Sfântul era înzestrat cu daruri divine, spunând despre acesta că era capabil să desluşească cu uşurinţă gândurile oamenilor şi că nu era cu putinţă să fie minţit. De aceea, mânăstirea Cernica va deveni treptat o şcoală model a întregului monahism românesc, iar Sfântul Calinic cel care a dezvoltat în gradul suprem cele trei însuşiri ale spiritualităţii cernicane: ascetismul, milostenia şi preocuparea practic-gospodărească. Activitatea de realizări pe plan administrativ nu a exclus viaţa lui de taină, de trăire în Hristos, prin posturi, privegheri şi îndelungi osteneli. Adeseori el postea aproape de limita puterilor omeneşti, iar chiar şi după alegerea sa de episcop, el a continuat să poarte aceeaşi haină groasă de şiac, postind şi priveghind ca şi înainte. Pe lângă darul citirii în sufletele şi gândurile oamenilor, Sfântul Calinic primise şi harisma dumnezeiască a facerii de minuni. În 1821, cu puterea rugăciuni, el a izbăvit obştea mânăstirii şi mulţimea de bucureşteni ce se refugiaseră acolo, de furia turcilor, care înconjuraseră mânăstirea şi erau hotărâţi să omoare pe toţi cei de acolo. Tot Sfântul Calinic a tămăduit o femeie stăpânită de un duh necurat, iar citind rugăciunile de dezlegare din slujba înmormântării, la căpătâiul unui mort rămas neputrezit, trupul acestuia s-a prefăcut în ţărână. meşterul Costache, care a lucrat la clădirea catedralei din Râmnic, istoriseşte cum Sfântul l-a tămăduit pe fiul său, bolnav de epilepsie. Toate acestea însă au determinat pe unii ambiţioşi să încerce omorârea Sfântului, prin otrăvire. Dar, cu puterea Sfântului Duh, a rămas nevătămat, fiind chemat de Dumnezeu pentru a păstori episcopia de la Râmnic, ceea ce s-a şi întâmplat la 15 septembrie 1850, la vârsta de 63 de ani. La 26 octombrie 1850 va fi hirotonit arhiereu, după care se va despărţi cu greu de Cernica, luând cu sine totuşi, câţiva monahi, ca să-i slujească în eparhie, printre care şi ucenicii săi apropiaţi, fraţii Orest şi Anastasie Baldovin. Sosind la Craiova, unde se mutase scaunul episcopiei din pricina incendiului de la Râmnic, din primăvara lui 1847, el a căutat să-şi cunoască eparhia sa, prin dese vizite canonice. În urma acestora, Sfântul a văzut starea jalnică în care se afla eparhia, şi de aceea a căutat să ia imediat măsurile necesare pentru întărirea vieţii bisericeşti de aici. Astfel, va redeschide Seminarul teologic de la Râmnic concomitent cu refacerea catedralei episcopale de la Râmnic, distrusă în urma incendiului, pe care o va termina în 1856. O altă mare realizare a vestitului ierarh o va reprezenta schitul Frăsinei, construit în 1763 şi văduvit de petrecerea monahilor. În 1863, Sfântul Calinic va construi acolo o nouă biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, precum şi chilii şi clopotniţă. În vieţuirea acestui schit, Sfântul va introduce rânduiala atonită, şi este celebru "blestemul" pe care acesta l-a făcut cu privire la hotarele acestui schit, ca nici o femeie să nu calce acolo. De altfel , el va vindeca pe fiica unui sătean al Frăsineiului, deoarece aceasta se îmbolnăvise pentru că trecuse din greşeală hotarul schitului, alergând după un animal. Pentru ca bisericile să aibă cărţile necesare pentru cult şi pentru pregătirea clerului, Sfântul Calinic va înfiinţa, cu mijloace proprii tipografia "Kallinik Rîmnik", care va începe să lucreze din 1861. La această tipografie, printre alte lucrări, va apare şi marea lucrare a epocii, colecţia de Minee, precum şi Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet şi Învăţătură pentru duhovnici. O importantă lucrare tipărită aici, şi care are ca autor pe Sfântul Calinic este şi Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obştea mânăstirii Cernica şi a schitului de la Frăsinei. Astfel, prin înfiinţarea acestei tipografii, Sfântul Calinic va reînvia trecutul de glorie culturală şi artistică a înaintaşilor săi, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret, fiind apreciat de personalităţile vremii, ca patriarhul Chiril al Ierusalimului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ţarul Rusiei, Nicolae I, care îi va şi acorda, în ianuarie 1854, Crucea Sfântul Vladimir, clasa a 3-a. Anii bătrâneţii începuseră să-i bată pe umeri însă, drept pentru care, la 18 septembrie 1857, Sfântul Calinic îşi va scrie testamentul (diata), care îi oglindeşte întreaga viaţă ca fiind o sfântă dăruire în smerenie, întru dragostea ui Dumnezeu şi a semenilor. Suferind de dureri de cap, pe care le căpătase din cauza efortului ascetic extraordinar, precum si de dureri de stomac, el va pleca din scaunul de la Râmnic, la 24 mai 1867, fără să primească aprobare pentru aceasta, la Cernica, de care rămăsese legat tot timpul, şi pe care nu o va mai părăsi niciodată. Din respect pentru Sfântul Calinic, guvernul nu i-a retras titulatura, astfel că el a rămas până la sfârşitul zilelor tot în funcţia de episcop titular al Râmnicului. Ştiindu-şi sfârşitul apropiat, în Joia Mare, la 28 martie 1868, Sfântul a chemat la sine 7 preoţi care i-au slujit Sf. Maslu, iar în ziua de Paşti s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. In zorii zilei de joi, 11 aprilie, după ce un preot îi citise Utrenia, s-a făcut sănătos definitiv, s-a sculat şi s-a îmbrăcat cu toate hainele de îngropare, i-a binecuvântat pe cei de faţă, şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului, rezemat cu capul pe pieptul părintelui Ghermano. Înmormântarea a avut loc sâmbătă, 13 aprilie 1868, la care a participat mitropolitul primat al României, Nifon, împreună cu un numeros sobor de ierarhi şi preoţi, însoţiţi fiind de un numeros public, sosit din împrejurimi. Sfântul Calinic a fost îngropat în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Pentru curăţia vieţii sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândurile sfinţilor. Festivităţile proclamării solemne a canonizării au avut loc tot la Cernica în zilele de 21 şi 23 octombrie 1955, când tot atunci au fost dezgropate şi moaştele sale, care au fost aşezate într-o raclă şi păstrate până azi în biserica ctitorită de el. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite şi slujbele de pomenire ale Sfântului, precum şi viaţa sa şi felul zugrăvirii chipului său. Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind şi o podoabă aleasă a Bisericii Româneşti şi un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea şi Însuşi Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaşte puterea săvârşirii de minuni.

...inapoi la pagina initiala

Sf.Swithun de Winchester

Aflată în partea de nord a Europei, Norvegia face parte din aşa-numita Peninsulă Scandinavică. Încă din vechime, peninsula a fost locuită de popoare germanice păgâne, cunoscute drept vikingi. Aceştia, deşi cunoscuţi pentru cruzimea lor, au fost aduşi la credinţa în Hristos prin lucrarea mai multor propovăduitori cu viaţă sfântă. Între popoarele vikinge, norvegienii au primit mai târziu cuvântul mântuirii, şi deşi urme creştine pot fi găsite în Nor­vegia încă din sec. IX-X, încreştinarea ţării a fost desăvârşită de-abia în cur­sul sec. al XI-lea, prin Sfântul Olav Mucenicul (995-1030)....mai mult »